Personalul Spitalului Și-A Bătut Joc De Tatăl Meu Motociclist În Timp Ce Era Pe Moarte

POVEȘTI INTERESANTE

Când tatăl meu în vârstă de 68 de ani a suferit un accident vascular cerebral masiv în timp ce călărea Harley-ul, personalul spitalului l-a tratat ca pe un gunoi uman. «Un alt donator de organe care a condus nesăbuit», mormăi medicul de urgență când l-au adus, fără să-și dea seama că pot auzi fiecare cuvânt.

Tata zăcea inconștient, încă purtând Vesta de piele cu patch-uri de luptă din două turnee în Vietnam, cu părul cenușiu mat de sânge, în timp ce personalul medical făcea schimb de priviri știute peste brațele lui tatuate. Am privit cu groază tăcută cum lucrau la el cu o reticență evidentă, o asistentă chiar plângându-se de «mirosul de grăsime de motocicletă» în timp ce îi tăia hainele.

Când i—au găsit portofelul cu fotografia uzată cu mine în rochia mea de absolvire a Facultății de drept, atitudinile lor s-au schimbat ușor-confuzia înlocuind disprețul pe măsură ce și-au dat seama că acest «vechi gunoi de motociclist» a crescut o fiică care a devenit avocat. Dar prejudiciul a fost făcut. Am văzut cum l-au tratat când au crezut că nimeni care conta nu se uita, cum l-au scris deja ca pe un alt bătrân nesăbuit care în cele din urmă și-a împins norocul prea departe.»Mulțumesc», am spus. «Ar fi minunat.”

Pe tot parcursul serii, personalul care a intrat în camera tatălui a luat un moment să se uite la cărțile și desenele acum lipite de pereții lui. Imagini cu motociclete desenate de mâinile copiilor. Mesaje de încurajare. Interpretări colorate ale» drumului bunicului » citind în cercuri de copii zâmbitori.

În acea noapte, am dormit în fotoliu lângă patul tatălui, trezindu-mă ocazional când asistentele veneau să-i verifice semnele vitale. De fiecare dată, am observat că vorbeau direct cu el, explicându-I ce făceau, chiar dacă dormea. O asistentă mai în vârstă l-a repoziționat ușor pe Brave the umplute dog, astfel încât să nu cadă de pe pat.

Prima fază a planului meu funcționa. Începuseră să-l vadă pe tatăl meu ca pe o persoană demnă de demnitate și respect, nu doar un «donator de organe» care prelua resurse valoroase.

Faza a doua va începe mâine, când va sosi Asociația Veteranilor de motociclete.

Zgomotul motocicletelor a ajuns la spital înainte ca călăreții să fie vizibili. Stăteam la fereastra camerei Tatălui, urmărind cum aproape cincizeci de biciclete se opreau în parcare în formație perfectă. Călăreții lor-bărbați și femei de la treizeci la șaptezeci – au coborât la unison, scoțând căștile pentru a dezvălui un grup divers Unit de vestele lor de piele cu plasturele VMA.

Le-am cerut în mod special să nu vină cu toții în cameră, explicându-le că va copleși personalul spitalului. Jake promisese o mică delegație, restul rămânând afară ca o demonstrație de sprijin.Tata a avut o dimineață dificilă. Noaptea a adus umflături crescute, iar Dr.Mercer a comandat noi scanări. Accidentul vascular cerebral i-a afectat partea stângă mai grav decât se credea inițial, și s-a discutat despre o altă procedură de reducere a presiunii. Prin toate acestea, Tata a rămas stoic, comunicând prin noduri, strângeri de mână și note ocazionale când avea puterea.

O asistentă a apărut la ușă. «Doamna Johnson? Sunt niște vizitatori pentru tatăl tău în hol. Destul de multe dintre ele, de fapt.”

«Mulțumesc. Trimite-l pe Jake Martinez și pe alți doi, te rog. Restul vor aștepta afară.”

Ea dădu din cap, clar ușurată că nu mă așteptam ca spitalul să găzduiască cincizeci de motocicliști în terapie intensivă.

Câteva minute mai târziu, Jake a sosit cu alți doi – Sarah «Doc» Wilson, un fost medic militar care conducea acum programul de prevenire a sinuciderilor veteran al VMA, și Michael Chen, cel mai tânăr membru al Clubului, un veteran din Afganistan care și-a pierdut ambele picioare la un dispozitiv exploziv improvizat.

Jake s – a apropiat mai întâi de patul tatălui, figura lui impunătoare-de șase picioare-patru, cu capul ras și barba plină – înmoaie în timp ce se uita la prietenul său rănit.

«Hei, câine bătrân de drum», a spus el cu blândețe. «Te-ai încurcat de data asta, nu?”

Ochii tatălui s-au încrețit în ceea ce ar fi fost un zâmbet dacă nu ar fi fost aparatul de respirație. A ridicat mâna dreaptă, pe care Jake a strâns-o cu grijă.

«Tot clubul e jos», a continuat Jake. «A vrut să vină și să ridice iadul, dar fiica ta a stabilit legea.»Mi-a făcut cu ochiul. «Deși trebuie să spun, fețele acelor paznici când ne-am rostogolit au fost destul de neprețuite.”

Doc Wilson a făcut un pas înainte, pregătirea ei medicală fiind evidentă în timp ce scana diferitele mașini și citiri. «Statisticile tale arată decent, având în vedere prin ce ai trecut», a observat ea. «Nivelurile de O2 ar putea fi mai bune, dar asta este de așteptat cu contuzia pulmonară.”

Michael și-a poziționat scaunul cu rotile de cealaltă parte a patului. «Ți-am adus ceva, câine rutier», a spus el, trăgând un plasture din buzunar. «Noile insigne de plimbare au venit. M-am gândit că ai câștigat-o pe a ta, chiar dacă nu ai terminat traseul de data asta.”

El a pus patch-ul brodat pe pat – logo-ul VMA cu «10,000 Mile Club» sub el.

«Chen a numărat acea balustradă ca punct de control final», a explicat Jake cu un râs aspru. «A spus că încă mai contează ca completarea circuitului.”

Tata a scos un sunet șuierător care ar fi putut fi râs, apoi a tresărit la durerea pe care a provocat-o.

Dr. Mercer a ales acel moment pentru a intra în cameră, oprindu-se scurt la vederea celor trei vizitatori îmbrăcați în piele. Spre meritul său, s-a recuperat rapid, prezentându-se și explicându-i că trebuie să discute despre ultimele rezultate ale scanării.

«Poți vorbi liber», l-am asigurat. «Jake are procura medicală a tatălui dacă nu sunt disponibil.”

Dr. Mercer a dat din cap, apoi s-a adresat tuturor. «Umflarea nu a răspuns la fel de bine cum am sperat la medicamente. Avem în vedere o intervenție mai agresivă – o craniectomie parțială pentru a ușura presiunea.”

«Chirurgie pe creier», a tradus Doc Wilson, expresia ei sumbră.

«Da», a confirmat Dr.Mercer. «Prezintă riscuri, dar în acest moment, riscurile de a nu acționa pot fi mai mari.”

Tata a făcut o mișcare de scriere și I-am înmânat repede notepad-ul. Cu efort, el a scris: «cote?”

Dr. Mercer a ezitat. «Având în vedere vârsta și amploarea rănilor… procedura are o rată de succes de aproximativ 60% în cazuri similare. Fără aceasta, umflarea continuă ar putea provoca daune suplimentare, potențial permanente.»Tata a considerat acest lucru, apoi a scris din nou: «fă-o.”

«Va trebui să-l pregătim imediat», a spus Dr.Mercer. «Operația ar fi în aproximativ două ore.”

Când doctorul a plecat să facă aranjamente, Jake s-a apropiat de pat. «Câine de drum, am o plimbare anuală de caritate luna viitoare. Trebuie să te pui pe picioare până atunci. Cine altcineva ne va conduce prin aceste drumuri din spate în munți?”

Tata a scris: «spune povești.”

Jake dădu din cap, înțelegând. «Ai înțeles, frate. Le voi spune tuturor. Cele bune și cele rele.”

Era o veche tradiție în grupul lor-să spună povești despre un călăreț care era în jos sau plecat, păstrându-și memoria și spiritul în viață prin experiențe comune. În acest caz, a fost atât o promisiune de a-l onora pe Tată dacă s-a întâmplat cel mai rău, cât și un memento că mai erau povești de scris dacă ar fi reușit.

În timp ce o asistentă a venit să înceapă pregătirile preoperatorii, cei trei vizitatori ai mei s-au pregătit să plece. Jake m-a îmbrățișat strâns, șoptind: «nu mergem nicăieri, Alex. Clubul rămâne până iese din operație.”

«Mulțumesc», am șoptit înapoi. «Pentru tot.”

După ce au plecat, asistenta-una care fusese printre cei care făceau comentarii respingătoare când tata a sosit prima dată – a lucrat eficient, dar cu o nouă blândețe pe care nu o mai văzusem de la ea înainte.

«Tatăl tău are un sistem de sprijin destul de bun», a observat ea în timp ce verifica IV-urile tatălui.

«A câștigat-o», I-am răspuns simplu.

Ea a dat din cap, apoi a ezitat. «Poate că l-am judecat greșit când a intrat prima dată. Am făcut niște presupuneri.»S-a uitat la peretele cărților pentru copii, apoi la curajos câinele umplut încă poziționat cu grijă lângă umărul tatălui. «M-am înșelat.”

A fost la fel de aproape de scuze ca am fost probabil pentru a obține, dar am apreciat onestitatea ei. «Este obișnuit să fie judecat greșit», I-am spus. «Dar nu lasă niciodată să-l oprească să fie exact cine este.”

În timp ce se pregăteau să-l ducă pe tata la operație, am avut un moment singur cu el. M-am aplecat aproape, ținându-l de mână.

«Ar fi bine să lupți prin asta, bătrâne», am spus, forțând ușurința în vocea mea, în ciuda fricii mele. «Mai ai o mie de kilometri de parcurs și o fetiță care are nevoie de drumul bunicului ei.»Am înghițit tare. «Și o fiică care nu este pregătită să trăiască într-o lume fără tine în ea.”

Tata mi-a strâns mâna cu o forță surprinzătoare. A rostit cuvinte pe care nu le auzeam, dar le înțelegeam oricum: «te iubesc, mic avocat.”

Apoi l – au îndepărtat și tot ce am putut face a fost să aștept-și să mă rog ca omul care a înfruntat focul inamic, a supraviețuit zeci de ani pe drumuri periculoase și a trăit viața în întregime în condițiile sale să-și găsească drumul înapoi din această bătălie.

Operația a durat șase ore-cu două ore mai mult decât se aștepta din cauza complicațiilor. Dr. Mercer a ieșit din sala de operație, arătând epuizat, dar cu precauție optimist.

«A trebuit să îndepărtăm o secțiune mai mare a craniului decât se anticipa», a explicat el, «dar am reușit să ameliorăm presiunea cu succes. Următoarele 48 de ore vor fi critice.”

«Când vom ști dacă a funcționat?»Am întrebat. «Dacă au fost … daune?”

«Va dura ceva timp», a spus Dr.Mercer. «Zile, eventual săptămâni pentru a înțelege întreaga măsură. Dar tatăl tău este remarcabil de puternic pentru vârsta lui. Inima lui nu a cedat niciodată, chiar și în cele mai stresante părți ale procedurii.”

«Bătrân încăpățânat», mormăi Jake lângă mine, dar auzeam afecțiunea și îngrijorarea din vocea lui.Fidel cuvântului său, Jake și întreaga VMA au rămas la spital pe tot parcursul operației. Au stabilit o rotație, menținând o prezență în sala de așteptare și în parcare, devenind o priveliște familiară pentru personalul spitalului care venea și mergea în schimburi.

Ceea ce nu mă așteptam era câți alții li s-au alăturat. Personalul de la Memorialul Copiilor. Veteranii din grupurile de sprijin tata facilitat. Chiar și câteva asistente medicale din acest spital care l-au recunoscut pe tata din munca sa de voluntariat cu cursul lor de siguranță pentru motociclete.

Pe măsură ce tata a fost mutat la recuperare, sala de așteptare a UCI devenise un fel de loc de veghe, plină de oameni ale căror vieți fuseseră atinse de bătrânul motociclist care lupta pentru viața sa.

Printre ei a fost ofițerul Rivera de la poliția Județeană, care m-a căutat în mod special.

«Doamna Johnson? Mă ocup de ancheta accidentului tatălui tău. Este posibil să fi identificat vehiculul care l-a făcut să se prăbușească.”

M-am îndreptat, alert instantaneu. «I-ai găsit?”

Ofițerul Rivera dădu din cap. «Camera de trafic a surprins un Lexus argintiu făcând o schimbare ilegală de bandă în acea locație exactă, cu o ștampilă de timp care se potrivește cu apelurile la 911. Șoferul nu a oprit, dar avem o plăcuță parțială. Lucrez la asta acum.”

«Mulțumesc», am spus. «Vă rog să mă țineți la curent.”

«Desigur.»A ezitat. «Tatăl tău … predă cursul de siguranță pentru motociclete pentru cadeții noștri. Are de ani de zile. Cel mai bun instructor pe care l-am avut vreodată. Am vrut doar să știi asta.”

O altă bucată din viața tatălui meu pe care nu o apreciasem pe deplin. Câte vieți a atins de care nici măcar nu știam?Până când tata a fost stabilit înapoi în ICU, a fost trecut de miezul nopții. Majoritatea vizitatorilor plecaseră fără tragere de inimă, lăsându-mă doar pe mine, Jake și o prezență rotativă a membrilor clubului în sala de așteptare.

Primele 24 de ore după operație au fost tensionate. Tata a rămas puternic sedat, mașinile monitorizând fiecare aspect al stării sale. Am adormit în fotoliu, trezindu-mă la fiecare schimbare a ritmului bipurilor, la fiecare intrare a personalului medical.

Dr. Mercer a vizitat frecvent, la fel ca neurochirurgul care a efectuat procedura. Am observat o diferență semnificativă în modul în care au vorbit despre tata acum – nu ca un pacient anonim sau statistică, ci ca un individ a cărui viață și contribuții au ajuns să recunoască.

«Se luptă din greu», a comentat neurochirurgul în timpul unei verificări. «Are o voință mai puternică decât majoritatea pacienților cu jumătate din vârsta lui.”

În a doua zi, au început să reducă sedarea, permițându-i tatălui să-și recapete treptat cunoștința. Momentul adevărului va veni în curând-gradul de deteriorare atât din accident vascular cerebral, cât și din operație va deveni evident pe măsură ce se va trezi.

Eram singur cu el când ochii lui s-au deschis pentru prima dată cu o conștientizare reală. Au găsit-o pe a mea imediat, o întrebare în ei pe care am înțeles-o.

«Ești bine», l-am asigurat. «Operația a decurs bine. Vei avea nevoie de multă terapie, dar ești încă cu noi.”

A făcut o mică mișcare cu mâna dreaptă. Am pus notepad în ea, dar coordonarea lui a fost oprit, stiloul alunecarea din strânsoarea lui. Frustrarea îi strălucea pe față.

«E în regulă, tată. Dă-i timp. Medicii au spus că va dura ceva timp pentru ca totul să se rezolve.”

A încercat să vorbească, dar tubul de respirație era încă la locul său. În schimb, și – a ridicat din nou mâna dreaptă, de data aceasta formând-o în semnul ASL pentru «te iubesc» — degetul mare, degetul arătător și degetul mic extins.

Limbajul semnelor American — ceva ce învățase cu ani în urmă pentru a comunica cu un membru al Clubului surzilor. Am returnat semnul, luptând cu lacrimile.»Și eu te iubesc, tată.”

În următoarele câteva zile, starea tatălui s-a îmbunătățit constant. Tubul de respirație a fost îndepărtat. Discursul său a revenit, neclar, dar inteligibil. Partea stângă a corpului său a rămas slăbită, dar mișcarea se întorcea treptat și acolo.

Spitalul a aranjat ca el să fie transferat la centrul lor de reabilitare odată ce a fost suficient de stabil – o decizie luată cu o eficiență remarcabilă în comparație cu birocrația lentă pe care am anticipat că trebuie să o lupt.

La o săptămână după operație, Tata stătea în pat, gestionând conversații scurte și începând exerciții simple de kinetoterapie. Zidul de cărți și desene s-a extins, alăturat acum de patch-uri, fotografii și suveniruri aduse de membrii clubului și prieteni.

Dr. Mercer, în timpul unei vizite zilnice prietenoase, a cercetat colecția cu interes.

«Tatăl tău a dus o viață destul de», a observat el. «Aceste patch-uri-toate reprezintă plimbări diferite?”

«Realizări diferite», am explicat. «Asta înseamnă că a călătorit prin toate cele 48 de state continentale într-un an. Acesta este pentru finalizarea fundului de fier-o mie de mile în douăzeci și patru de ore. Cea neagră cu steaua de aur este pentru salvarea vieții unui alt călăreț în timpul unei călătorii în grup.”

Dr. Mercer dădu din cap gânditor. «Știi, când a venit prima dată, am făcut anumite presupuneri. Despre motocicliști. Despre tipul de pacient care ar fi.»Mi-a întâlnit privirea direct. «M-am înșelat și îmi cer scuze pentru asta.”

«Mulțumesc că ai spus Asta», I-am răspuns. «Și pentru că a avut grijă de el.”

«Cred că ne-a învățat pe toți ceva», a spus Dr.Mercer. «Despre a nu judeca cărțile după copertele lor.»A zâmbit ușor. «Sau motocicliști de piele.”

Mai târziu în acea după-amiază, ofițerul Rivera s-a întors cu vești. Au identificat șoferul care a provocat accidentul Tatălui-un director de 56 de ani care a susținut că «nu și-a dat seama» că a forțat o motocicletă să iasă de pe drum. El a fost acuzat de părăsirea locului unui accident și de conducere imprudentă.

«Nu este suficient», a mârâit Jake când i-am spus. «Ar fi putut ucide Road Dog.”

«Este ceva, cel puțin», am spus. «Și putem depune și acuzații civile.”

Tata, care ascultase în liniște, a vorbit. Vocea lui era încă aspră, dar mai puternică decât fusese. «Lasă-l să plece.”

Jake și cu mine ne-am întors amândoi spre el surprinși.

«Lasă-l să plece», repetă Tata. «Omul trebuie să trăiască cu ceea ce a făcut. Nu vreau să pierd… cât timp mi-a mai rămas … pe furie.”

Era atât de tipic pentru el – găsind calea păcii chiar și atunci când furia justificată era disponibilă. De-a lungul vieții sale, Tata a ales iertarea în locul răzbunării, înțelegerea în locul judecății. Mi-a luat ani de zile să apreciez puterea necesară.

«Bine, tată», am fost de acord. «Dar încă plătește pentru noua ta bicicletă.”

Asta a atras un râs slab de la el. «La naiba.”

La două săptămâni după accident, tatăl a fost transferat la Centrul de reabilitare, unde va petrece cel puțin o lună reînvățând abilitățile de bază și reconstruind forța. În ziua transferului, personalul spitalului s – a aliniat pe hol în timp ce era scos afară-nu atenția rece și neplăcută pe care o primise la sosire, ci urări sincere de bine de la oameni care l-au cunoscut.

Katie de la Secția pentru copii a mai vizitat de două ori, de fiecare dată aducând actualizări de la ceilalți copii și revenind să raporteze despre progresul bunicului Road. VMA a stabilit o rotație asigurându-se că tata nu a fost niciodată fără vizitatori, aducând știri despre afacerile clubului și menținându-și spiritul atunci când terapia era deosebit de provocatoare.

M-am întors la muncă cu jumătate de normă, vizitându-l pe tata în fiecare seară. Într-o astfel de vizită, l-am găsit așezat într-un scaun cu rotile lângă fereastră, urmărind un apus de soare care picta cerul în culori care amintesc de lucrarea lui preferată de vopsea Harley.

«O zi bună?»Am întrebat, sărutându-i obrazul în salut.

«Mai bine», a răspuns el. Discursul său a fost mai clar acum, deși încă mai lent decât înainte. «Doc spune … s-ar putea să mă întorc pe bicicletă într-o zi.”

Am stat lângă el. «Poate cu trei roți. Nu-ți împinge norocul cu două roți din nou.”

A zâmbit slab. «Poate.»Apoi, după o pauză:» m-am gândit.”

«Distracție periculoasă», am tachinat.

«Spital», a continuat el, ignorând gluma mea. «Cum m-au tratat la început. Se întâmplă multor călăreți.”

Am dat din cap, știind că are dreptate. Prejudecățile cu care se confruntase nu erau unice.

«Vreau să fac ceva despre asta», a spus tata. «Program educațional. Pentru personalul medical. Despre motocicliști.”

M-am gândit la asta. «Vrei să spui ca antrenamentul de sensibilitate? Învățându-i să nu facă presupuneri?”

«Da. Dar mai mult.»Ochii lui s-au luminat cu aceeași hotărâre pe care am văzut-o de-a lungul copilăriei mele când a găsit o cauză pentru care merită să lupți. «Și siguranța. Nevoi speciale pentru accidente de motociclete. Diferite leziuni. Tratamente diferite.”

A fost o idee bună – combinarea advocacy împotriva prejudecăților cu educația medicală practică. Exact genul de soluție pe care tata a favorizat-o întotdeauna.

«VMA ar putea să o sponsorizeze», am sugerat. «Partener cu Spitalul. Poate chiar să fie adoptat de alte centre medicale.”

Tata dădu din cap, expresia lui strălucind. «Am vorbit deja cu Jake. Și Dr. Mercer. Ambele interesate.”

Bineînțeles că a făcut-o. Chiar și dintr-un pat de spital, chiar și în timp ce învăța din nou cum să meargă, tatăl meu își plănuia următoarea misiune.

Am stat împreună într-o liniște confortabilă, urmărind ultimele culori care se estompează din cer. Mâine ar aduce mai multe provocări – mai multă terapie, progres mai lent, mai multă incertitudine cu privire la cât de completă ar putea fi recuperarea lui.

Dar nu aveam nicio îndoială că Herbert» Road Dog » Johnson va înfrunta totul cu același curaj liniștit pe care l-a arătat de-a lungul vieții sale. Și nu aveam nicio îndoială că va continua să schimbe mințile și să atingă vieți, o inimă reticentă la un moment dat.

Pentru că sub vesta de piele și în spatele ghidonului se afla un bărbat care a înțeles întotdeauna ceea ce atât de mulți nu învață niciodată: că respectul nu se cere prin intimidare sau înfățișare, ci se câștigă prin acțiuni și caracter.

M – am uitat la tatăl meu-la mâinile erodate care le ținuseră pe ale mele când eram mic, la brațele tatuate care mă ridicaseră pe prima mea bicicletă, la fața căptușită care îmi arătase cum arăta integritatea în formă umană.

«Sunt mândru de tine, tată», am spus încet.

Se întoarse de la fereastră, cu ochii-încă ascuțiți în ciuda a tot ce îndurase corpul său-găsindu-i pe ai mei.

«Și mândru de tine, mic avocat», a răspuns el. «Întotdeauna au fost.”

Și în acel moment, am înțeles că cea mai valoroasă lecție pe care mi-a învățat-o tatăl meu motociclist nu era despre motociclete sau mecanică sau chiar curaj. Era vorba despre a vedea oamenii – a-i vedea cu adevărat-dincolo de suprafață, dincolo de presupuneri, dincolo de stereotipuri.

A fost o lecție pe care personalul spitalului a învățat-o în cele din urmă.

A fost o lecție pe care am sperat să nu o uit niciodată.
Ceea ce nu știau era că tatăl meu mergea la tura săptămânală de voluntariat la Spitalul de copii, unde timp de zece ani le citea copiilor din secția de cancer. Ei nu au văzut cele trei medalii de vitejie din serviciul său militar, sau știu despre caritate motocicleta el a fondat care a strâns peste două milioane de dolari pentru tratamentul PTSD veteranilor. Ei au văzut doar un motociclist vechi preluarea resurselor valoroase, o altă statistică de așteptare pentru a happen.As m—am așezat lângă patul lui de spital în acea noapte, uitându-mă la mașinile care respiră pentru cel mai puternic om pe care l-am cunoscut vreodată, am făcut două promisiuni: că tatăl meu va primi respectul și grija pe care le-a meritat din acel moment înainte-și că, atunci când se va recupera, spitalul va regreta profund modul în care l-au tratat.

Nu mi-am imaginat niciodată că îndeplinirea acestor promisiuni ar expune nu doar prejudecăți ocazionale, ci un model de neglijență care i-a costat viața pe alți călăreți. Sau că apărarea tatălui meu m-ar forța să mă confrunt cu adevăruri incomode despre propria mea rușine cu privire la stilul său de viață motociclist.

În dimineața de după accidentul Tatălui, am ajuns la spital în cel mai intimidant costum de putere, servieta în mână, pregătit să ridice iadul despre tratamentul său. Ceea ce am găsit în schimb a fost tatăl meu treaz, încercând să comunice în ciuda tuburilor din gât, mâzgălind cu disperare ceva pe un blocnotes pe care i l-a dat asistenta de noapte.

«Tată, nu te încorda», am spus, grăbindu-mă de partea lui.

Clătină din cap frenetic, continuând să scrie cu o mână tremurândă. Când a terminat, a împins notepad-ul spre mine.

«Verifică-o pe KATIE», scria cu litere șubrede.

«Katie?»Am întrebat, confuz. «Cine e Katie?”

Tata a făcut din nou o moțiune de scriere. I-am dat înapoi notepad-ul.

«FATĂ NOUĂ. SECȚIA DE CANCER. Speriat. AM PROMIS CĂ VOI FI ACOLO.”

Chiar și culcat într-un pat de spital după ce a înșelat moartea, primul gând al tatălui meu a fost pentru un copil bolnav care l-ar aștepta. Și atunci am știut exact cum mă voi asigura că acest spital îi va acorda respectul pe care îl merită.

A trebuit doar să le arăt cine era cu adevărat Herbert «Road Dog» Johnson – sub piele, dincolo de crom, în spatele tatuajelor care i-au făcut să vadă un stereotip în loc de Bărbat.

Accidentul s-a întâmplat pe o curbă cu ploaie pe Riverside Drive. Potrivit martorilor, Tata a virat pentru a evita o mașină care i-a tăiat banda, așezând bicicleta în loc să se ciocnească cu vehiculul care a fugit imediat de la locul faptei. Impactul cu balustrada a cauzat trauma capului și fracturi multiple, dar casca lui – cea pe care i – am cumpărat-o de Crăciun, despre care uneori se plângea că era «prea elegantă» — i-a salvat viața.Dr. Mercer, neurologul însărcinat acum cu cazul tatălui, și-a prezentat evaluarea pe holul din fața camerei de terapie intensivă.

«Accidentul vascular cerebral a avut loc ca urmare a traumei», a explicat el, tonul său clinic și detașat. «Am reușit să ameliorăm presiunea asupra creierului său, dar există încă umflături semnificative. Următoarele 72 de ore vor fi critice.”

«Și prognosticul lui?»Am întrebat, luptându-mă să-mi mențin calmul profesional.

Dr. Mercer a ezitat. «Doamnă Johnson, având în vedere vârsta tatălui dvs. și amploarea rănilor sale, ar trebui să vă pregătiți pentru posibilitatea unor deficite semnificative. Tulburări de vorbire, paralizie, probleme cognitive—toate sunt comune cu acest tip de leziune.”

«Dar e treaz. El comunică», am subliniat.

«Da, ceea ce este încurajator», a recunoscut Dr.Mercer. «Dar este foarte devreme. Vom ști mai multe pe măsură ce umflarea dispare.”

Am dat din cap, procesând aceste informații. «Vreau să fiu notificat cu privire la orice schimbare a stării sale, oricât de mică ar fi. Și vreau copii ale tuturor înregistrărilor sale, toate rezultatele testelor, totul.”

Expresia doctorului Mercer s-a strâns ușor. «Desigur. Deși ar trebui să menționez, echipa de traume a notat canabis în sistemul său. E în sângele lui.”

Implicația era clară în tonul său-o altă lovitură împotriva tatălui meu în judecata lor.

«Marijuana medicală», am clarificat rece. «Legal, prescris pentru stresul posttraumatic legat de serviciu. Ceea ce ar fi indicat în mod clar în istoricul său medical dacă cineva s-ar fi deranjat să-l revizuiască înainte de a face presupuneri.”

Dr. Mercer a avut harul să arate ușor umilit. «Văd. Ei bine, mă voi asigura că este notat în fișa lui.”

«Fă asta», am spus. «Și în timp ce îi actualizezi fișa, s-ar putea să vrei să incluzi că înainte de a se retrage, Herbert Johnson a fost un medic de luptă decorat cu mai multă experiență pe teren decât jumătate din echipa ta de traume combinată. Că a salvat zeci de vieți sub focul inamicului. Că a fost voluntar la Children ‘ s Memorial în ultimul deceniu. Și că are o fiică care practică legea malpraxisului medical și îi va urmări îngrijirea foarte, foarte atent.”

Nu practicasem de fapt legea malpraxisului de ani de zile – dreptul corporativ plătea facturile mult mai bine-dar Dr.Mercer nu avea nevoie să știe acel detaliu special.

După ce a plecat, promițând îngrijire atentă, m-am întors în camera tatălui. Asistenta de dimineață își ajusta perfuzia, mișcările ei eficiente, dar impersonale. Tata dormea din nou, sedat pentru a ajuta la durere și umflături.

«Scuză-mă», am spus, citind eticheta ei de nume, » Sora Patel? Trebuie să dau un telefon în legătură cu angajamentele Tatălui Meu astăzi. El este voluntar la Memorialul Copiilor, citind pacienților. E o fetiță pe nume Katie de care e îngrijorat.”

Asistenta Patel se uită în sus, surprinsă pâlpâind pe fața ei. «Se oferă voluntar cu copii bolnavi?”

«În fiecare miercuri din ultimii zece ani», am confirmat. «Copiii îi spun» drumul bunicului. Unii dintre ei nu au bunicii lor, vedeți.”

Ceva din expresia ei s-a înmuiat ușor. «Asta e … neașteptat.”

«Îmi imaginez că sunt multe despre tatăl meu care te-ar surprinde», am spus, păstrându-mi tonul neutru. «La fel cum sunt sigur că există mai mult pentru tine decât ceea ce oamenii ar putea presupune pe baza unei priviri rapide.”

Ochii ei s-au întâlnit cu ai mei, înțelegând dawning. Ea dădu din cap ușor. «Mă voi asigura că primește o îngrijire excelentă, doamnă Johnson.”

«Mulțumesc. Știu că o vei face.”

După ce a plecat, m-am așezat lângă patul tatălui, urmărind creșterea și căderea pieptului său, diferitele monitoare urmărindu-i semnele vitale. Sub rochia de spital, brațele lui tatuate zăceau nemișcate pe cearșafurile albe. Asistentele i – au scos bijuteriile – inelele grele de argint, brățările din piele-dar, din fericire, au lăsat singurul lucru pe care știam că ar vrea să-l păstreze: brățara lui POW/MIA purtată în memoria celui mai bun prieten al său care nu a ajuns niciodată acasă din Vietnam.

I-am studiat fața, relaxat în somn, dar purtând totuși semnele unei vieți dificile. Cicatricea care i-a tăiat sprânceana dreaptă de la un accident de elicopter în ’68. Pielea permanent degradată de zeci de ani pe motociclete în toate condițiile. Liniile din jurul ochilor și gurii care adâncit atunci când a zâmbit, care a fost surprinzător de multe ori pentru un om care a văzut atât de mult hardship.My tatăl nu a fost niciodată un părinte convențional. După ce mama a murit când aveam doisprezece ani, tocmai am fost noi doi – Road Dog și «micul său avocat», așa cum m-a sunat din momentul în care am câștigat primul meu concurs de dezbateri din școala medie. M-a crescut pe drum la fel de mult ca în casa noastră mică, legându-mă de spatele bicicletei sale de îndată ce eram suficient de înalt pentru a ajunge la cuie. Petrecusem weekendurile la mitinguri de motociclete, verile explorând drumurile din țară.

Am fost jenat de el o dată. Prin liceu și facultate, am încercat să mă distanțez de imaginea fiicei motociclistului, ascunzându-i revistele de motociclete când au venit prietenii, cerându-i să-și parcheze Harley-ul la un bloc distanță când m-a luat de la activități. Eram disperat să mă integrez, să fiu normal.Tata nu s-a plâns niciodată, nu m-a făcut niciodată să mă simt vinovat pentru rușinea mea. Pur și simplu continuase să fie el însuși – fără îndoială amabil, încăpățânat independent și absolut autentic în tot ceea ce făcea. Când am terminat facultatea de drept, mi-am depășit rușinea și am recunoscut darul rar de a fi crescut de cineva care trăia după propriul său cod.

Acum, privindu-l în acest pat de spital, am simțit o iubire protectoare acerbă care m-a surprins cu intensitatea ei. Acest om mi-a dat totul-nu în termeni de bogăție materială sau statut social, ci în moduri care au contat cu adevărat. M-a învățat curajul, integritatea, valoarea de a te ține de cuvânt. Mi-a arătat că aparențele nu înseamnă nimic în comparație cu acțiunile.

Și acești angajați ai Spitalului se uitaseră la vesta de piele și la tatuaje și îl considerau nedemn de respectul și atenția lor deplină.

Am ajuns la telefonul meu, derulând prin contactele mele până când am găsit numărul pentru Memorialul Copiilor. Era timpul să încep să – mi îndeplinesc prima promisiune-să mă asigur că tata a primit grija și respectul pe care îl merita.

Planul format în mintea mea nu a fost despre răzbunare. Era vorba despre educație. Despre arătarea acestor profesioniști medicali omul din spatele stereotipului pe care l-au respins atât de repede.

«Memorialul Copiilor, servicii de voluntariat.”

«Bună ziua, aceasta este Alexandra Johnson. Tatăl meu este Herbert Johnson, unul dintre voluntarii tăi de miercuri?”

«Oh, Câine De Drum!»Vocea femeii s-a încălzit imediat. «Este bine? L-am ratat în această dimineață, și el nu a ratat o sesiune fără a apela înainte.”

«A avut un accident», I-am explicat. «Accident de motocicletă ieri. E la Centrul Medical Universitar cu răni grave.”

«Oh, nu! Copiii vor fi devastați. Mai ales Katie-tocmai a început tratamentul săptămâna trecută, iar tatăl tău a ajutat-o să treacă peste asta.»Preocuparea autentică a umplut vocea femeii. «Putem face ceva?”

«De fapt, da», am spus. «Este îngrijorat că îi va dezamăgi pe copii, în special pe Katie. Mă întrebam dacă ar putea exista o modalitate pentru unii dintre ei să-i trimită mesaje get-well? Ar însemna totul pentru el.”

«Desigur! Cu siguranță putem aranja asta. Copiilor le place să facă cărți și știu că mulți dintre clienții noștri obișnuiți ar vrea să facă ceva pentru el. Road Dog este … «se opri, emoția evidentă în vocea ei,» el este foarte special pentru noi aici.”

Am mai vorbit câteva minute, aranjând detalii. Când am închis, prima fază a planului meu era în mișcare. Următorul apel a fost către Jake Martinez, cel mai apropiat prieten al Tatălui și vicepreședintele Asociației Veteranilor de motociclete pe care tata a ajutat-o să o înființeze cu douăzeci de ani mai devreme.

Jake a răspuns la primul inel. «Alex? Cum se simte? Încerc să dau de tine de când am auzit.”

«Stabil, dar serios», am rezumat. «A suferit un accident vascular cerebral după accident. Îl urmăresc îndeaproape.”

Jake a jurat încet. «Voi fi acolo într-o oră. Frații întreabă ce pot face.”

«De fapt, am câteva idei despre asta», am spus și am subliniat ce aveam în minte.Râsul profund al lui Jake a răsunat prin telefon. «Dragă, ești cu siguranță fiica lui Road Dog. Contează pe noi. Fiecare dintre noi.”

Al treilea apel a fost la biroul meu, explicându-mi că voi lua concediu de urgență pentru familie. Al patrulea a fost pentru compania de asigurări a tatălui meu, făcând clar în termeni clari că voi revizui toate deciziile privind îngrijirea lui.

La începutul după-amiezii, primele semne de schimbare erau deja vizibile. Asistenta Patel răspândise vestea despre munca voluntară a tatălui și am observat o schimbare distinctă în modul în care personalul a interacționat cu el. Terapeutul respirator a discutat cu el în timpul exercițiilor de respirație, menționând că nepotul ei a fost anul trecut în secția de cancer pentru copii și și-a amintit de «bunicul motociclist cool care a făcut toate vocile diferite din povești.”

În jurul orei trei, Un tânăr infirmier care fusese extrem de eficient în acea dimineață s-a oprit cu o revistă. «Am găsit asta în sala de așteptare», a spus el, ținând în mână o copie cu urechi de câine a motocicletei clasice. «M-am gândit că tatălui tău i-ar plăcea să se uite la el când se simte în stare.”

«Mulțumesc», am spus. «Este foarte atent.”

Ordonantul a ezitat. «Fratele meu este un călăreț. Am un sportiv pe care l-a aranjat singur.»S-a uitat la tata, care era treaz, dar amețit de medicamentele pentru durere. «Este nevoie de un tip special de abilitate pentru a gestiona acele biciclete mari, mai ales la vârsta lui. Respect.”

Tata a reușit un deget slab în sus, iar ordonatul a plecat cu un semn de recunoaștere între ei – salutul universal al pasionaților de biciclete care se recunosc reciproc.

Victorii mici, dar semnificative. Cu toate acestea, știam că curtoazia de suprafață nu era suficientă. Aveam nevoie ca acești oameni să – l vadă cu adevărat pe tatăl meu-nu ca pe un stereotip sau un caz de caritate, ci ca pe omul extraordinar care era.

Oportunitatea a venit mai devreme decât se aștepta. Imediat după ora cinci, holul spitalului m-a sunat să mă informeze că a sosit o livrare pentru Herbert Johnson. Aș vrea să vin să ajut la coordonare, deoarece a fost destul de … extinsă?

În hol, am găsit – o pe Katie de la Secția pentru copii-o fetiță mică de șapte ani, cu o eșarfă colorată care îi acoperea chelia-așezată într – un scaun cu rotile înconjurată de zeci de cărți, desene și afișe lucrate manual. Lângă ea stătea o asistentă de la Children ‘ s Memorial și un specialist în viața copilului.

«Doamna Johnson?»specialistul m-a salutat. «Sunt Melissa De la Memorialul Copiilor. Katie aici a fost absolut insistent pe livrarea aceste get-bine dorește personal. Am explicat despre politicile de vizitare spital, dar ea a făcut un caz foarte convingător pentru o excepție.”

Katie se uită la mine cu ochi solemni. «Bunicul Road mi-a promis că va fi acolo când voi avea medicamentul meu înfricoșător. Nu încalcă niciodată promisiunile. Așa că știu că ceva foarte rău trebuie să se fi întâmplat.”

Am îngenuncheat la nivelul ei. «Ai dreptate, Katie. Tatăl meu-bunicul Road-a avut un accident pe motocicleta lui. E rănit destul de rău, dar doctorii îl ajută.”

«Pot să-l văd?»a întrebat ea. «I-am adus ceva important.»A ridicat un câine mic de pluș cu o bandană în jurul gâtului.

«Este curajos», a explicat ea. «Bunicul Road mi l-a dat pentru când mi-e frică. Dar cred că are nevoie de curaj mai mult decât mine acum.”

Mi-am simțit gâtul strâns de emoție. «Cred că asta l-ar ajuta foarte mult. Lasă-mă să vorbesc cu doctorii lui, bine?”

ICU a avut politici stricte de vizitare, dar după ce a vorbit cu asistenta responsabilă și a explicat situația, a fost făcută o excepție. Katie avea cinci minute cu tatăl meu, cu condiția să poarte o mască și să nu atingă niciun echipament medical.

În timp ce o duceam pe Katie în camera tatălui, urmată de Melissa și asistenta memorială a copiilor, eram foarte conștientă de personalul spitalului care privea cu curiozitate nedisimulată. Tata era treaz și, deși vorbirea era dificilă cu aparatul de respirație, ochii i s-au lărgit de recunoaștere când a văzut-o pe Katie.»Bunicul Road!»a exclamat ea, vocea ei mică înăbușită de mască. «Ai fost rănit pe bicicleta ta mare!”

Tata dădu din cap ușor, ridicând o mână într-un val mic.

«Ți-am adus toate cărțile de la toată lumea», a continuat ea. «Și l-am adus pe Brave înapoi. M-a ajutat să fiu curajos pentru medicina mea, iar acum te poate ajuta să fii curajos pentru a ta.”

Ea a ridicat câinele umplut, pe care Melissa l-a luat și l-a așezat cu grijă pe pat lângă tată. Am privit cum mâna erodată a tatălui meu – cea cu» ține repede » tatuată peste articulații-atingea ușor jucăria mică. Ochii lui străluceau de lacrimi.

Katie a continuat să vorbească, spunându-i despre tratamentul ei, despre ceilalți copii care au trimis mesaje, despre cum camera de poveste nu era aceeași fără el. De-a lungul monologului ei, Tata a ascultat cu toată atenția, ochii lui nu i-au părăsit niciodată fața, dând din cap ocazional sau dând degetul mare în sus ca răspuns la întrebările ei.

Ceea ce m-a frapat cel mai mult a fost cât de confortabilă era cu el. Acest copil mic și vulnerabil nu a arătat nicio teamă sau ezitare cu motociclistul bătrân grizzled pe care atât de mulți adulți îl consideraseră amenințător. L-a văzut doar pe bunicul Road, omul care a citit povești și i-a dat curaj.

Când au trecut cele cinci minute, Melissa a explicat cu blândețe că era timpul să meargă, astfel încât bunicul Road să se poată odihni. Katie dădu din cap solemn.

«Mai bine te grăbești și te faci mai bine», i-a instruit ea Tatălui. «Tommy este la jumătatea drumului prin» Treasure Island » și faci cea mai bună voce de pirat.”

Tata a făcut o mișcare de scriere și I-am înmânat repede notepad-ul și stiloul. Cu efort, a scris: «promite. ÎNAPOI ÎN CURÂND.”

Katie părea mulțumită de asta. În timp ce se pregăteau să plece, ea și-a amintit brusc ceva. «Oh! Doamna Diaz a spus să vă dau asta.»A scos un CD din rucsac. «Sunt toate vocile noastre. Am înregistrat mesaje get-well. Ea a spus să-l joace astfel încât să puteți auzi toată lumea.”

După ce au plecat, am observat că o mică mulțime de angajați ai Spitalului s – au adunat lângă ușă-asistente medicale, tehnicieni, chiar și Dr.Mercer. Au asistat la întreaga interacțiune, au văzut legătura dintre motociclistul cu aspect intimidant și micul pacient cu cancer.

«Putem configura un CD player», a oferit în liniște una dintre asistente. «Dacă doriți ca el să poată asculta asta.”

Visited 57 times, 1 visit(s) today
Оцените статью
Добавить комментарий